Deasupra tuturor — Victor Cioabă, de la von Trier la BMW-uri

Îmi arunc ghiozdanul pe spate. Scot cheile din buzunar. Se agață de parcă ar vrea să-mi facă în ciudă. Cobor treptele în fugă. Mă salvez în ultima secundă de la o trântă bună. Plouă! Fir-ar! De ce mai și plouă?! Alerg până în stația de autobuz. Mi-am uitat ceva? Nu, nu cred. Tipu’ din față pare dubios, dar inocent. Mă calmez. Să recapitulăm: Victor Cioabă, regizor, trimite un film la Cannes (până am reușit eu să transcriu interviul, juriul a apucat să-l și selecționeze), Deasupra tuturor. Oare am salvat lista de întrebări în telefon? Da, aici e. Am ajuns la Unirii. Fir-ar! Plouă și mai tare.

 


Peste 15 min


Cu obiective Carl Zeiss. De-alea tari, anamorfice.

Forță! Și ce obiective aveai?

Habar n-am. Aveam un băiat șmecher la imagine care zicea tot timpul „Vă dau un 42?” Ziceam „Da”, dar noi nu știam ce-i aia „42”. Probabil 42 de milimetri.

Când și cum ai descoperit filmele?

De cand eram mic și-mi băgau pe gât ai mei filme cu Chaplin. În fiecare seară se viziona un film cu Chaplin.

Și când ai început să-ți alegi tu filmele?

Când am ajuns în Germania și trebuia să învăț limba, așa că am vazut enorm de multe filme americane sau europene dublate în germană. La un moment dat, ajunsesem să văd câte 2-3 filme pe zi.

Cum a evoluat istoria ta de cinefil?

A început cu momentul când am realizat că vreau să mă fac gunoier.

Se pupă bine cu filmmakerii.

Păi tot gunoaie faci.

Nu, nu faci gunoi, doar câștigi ca un gunoier.

Când eram mic îmi plăceau uniforma și mașina lor șmecheră, mai ales în Germania, unde când venea gunoiul eram fascinat. Apoi am vrut să mă fac polițist. Mă uitam pe bandă rulantă la filme polițiste și m-am gândit „Bă, n-ar fi mișto să pot face eu ce poveste vreau?”. Mi-a trecut repede. M-am trezit în Austria la ora de desen cand proful ne-a spus că astăzi învățăm despre film. Ne-a explicat, la nivel de clasa a 5-a, cum stă treaba cu imaginile și compoziția cadrelor. Ne-a arătat secvența din Câinele andaluz, când îi taie ochiul femeii și cea din The Shining, când băiețelul se plimbă cu tricicleta în cerc. Țin minte că mi-a plăcut. Pe urmă, frate-miu a jucat într-un rol mic dintr-un film, iar, în clasa a 7-a, m-am hotărât să-mi fac propriul film. Îi puneam pe ai mei să se împuște într-o curte abandonată.

Cum ți s-au schimbat preferințele după clasa a 7-a? Cu ce alte zone, în afară de filmul polițist, ai mai avut contact?

Mi-au spus ai mei că trebuie să mă uit la filme mai serioase, dacă vreau să fac asta bine. Îmi aduceau CD-uri împăturite în hârtie, copii ale unor casete pe care înregistraseră filme de pe TCM.

Ai avut o peroadă în care te uitai la toate filmele unui anumit regizor?

Asta am început să fac abia în liceu, când mă pregăteam pentru facultate. Nu-mi place să iau la rând filmele unui regizor, prefer să văd ce-mi pică-n mână.

Crezi că legăturile cu Germania și Austria au avut vreo influență asupra filmelor, gândirii, percepției despre societate?

Gândirea clar mi-a fost influențată, filmele poate că nu. Dacă nu învățam germana și nu trăiam în mediul ăla probabil că nu aș fi avut aceleași oportunități. Depinde și acolo în ce mediu trăiești. Dacă te lovești de românii care au fixația că trebuie să muncească și să se plângă că e nașpa, nu vei simți o mare diferență între cele două țări.

Şi ce fel de oportunități ţi s-au deschis?

Pentru că știam bine germana, am aplicat la un curs de film în Austria. Deși nu are neapărat legătură cu filmele, am participat din clasa a șaptea până într-a douășpea la olimpiada de limba germană maternă, datorită căreia am mai plecat prin țară sau prin afară. De asemenea, am putut să văd filmele nemțești care-mi plac în limba originală.

Franceză știi?

Franceză mai slab, spre prost…

Spune-ne pe scurt istoria ta cu Germania, Austria, am înțeles că ai stat acolo, dar nu știu exact povestea.

Ai mei au primit o bursă de predare la Facultatea de Filosofie din Freiburg. Am plecat când eram la grădiniță. Am stat până în clasa întâi acolo, apoi am făcut următorii trei ani în România pentru că se terminase bursa. În continuare au primit încă o bursă, cu care am plecat la Viena și de unde ne-am întors la sfârșitul clasei a șasea. Din a șaptea până într-a douășpea am studiat aici, la Goethe.

Cum priveau oamenii de acolo filmele, ocupația de regizor sau pur și simplu de om care se uită la foarte multe filme?

Nu prea spuneam ce fac, nu prea vorbeam, adică aveam 2-3 prieteni arabi, din Sudan, unul din Austria, dar nu mă grăbeam să anunț pe toată lumea “Bă, mă uit la filmul ăla” sau mai știu eu ce.

Crezi că poți să compari interesul pe care îl aveau colegii de acolo cu interesul pe care îl aveau colegii de la Goethe?

Nu prea știu, fiindcă acolo nu am discutat niciodată problema, dar s-ar putea să fi avut totuși mai puțin interes ca lumea de aici, care părea să aprecieze lucrurile astea. La liceu tot timpul apelau la mine să le recomand filme. Cred că în Austria ar fi fost văzută mai mult ca o joacă.

În Goethe s-a format la un moment dat un fel de colectiv?

Nu știu dacă ați auzit de asociaţia One World. Făcea One World Club în liceu, unde o dată pe lună se proiecta un film, documentar de obicei. Am fost managerul echipei de film din liceu și chiar veneau câte 100 de oameni, eram ceva altfel în școală, mai mișto.

Era și practic clubul ăsta?

Nu, era doar de discutat și privit pentru cei care nu faceau parte din echipa organizatorică. Am avut însă două întâlniri, una la Praga și una la Varșovia, unde am stat de vorbă cu oameni din alte țări și am văzut filme documentare în premieră.

Cum s-a terminat inițiativa clubului de film?

S-au tăiat fondurile pentru proiect. Dacă nu se întâmpla asta, alegeam pe altcineva să se ocupe în continuare de program, să fie „in charge”.

Mă gândeam că finalitatea ar fi fost un festival.

Ideea e că la festival (n. r.: One World) erau cam aceleași filme pe care le vedeam și noi. A fost o chestie ciudată, ei s-au rupt cumva de noi.

„Ei” fiind?

Asociația One World.

Și „voi”?

Acum se numește Manifest, dar nu prea mai există, s-a întâmplat o rupere.

Deci să înțeleg că voi, acel club de 100 de oameni v-ați închegat atât de bine încât ați reușit să vă rupeți de ei?

Nu nu nu, chestia asta cu clubul era un parteneriat între One World și alte asociații cum ar fi Oricum sau CEO, cred că și UNICEF pentru un timp. La un moment dat, s-au despărțit ăștia, și au luat ei proiectul, fără One World.

Şi tu cum ai ajuns liderul clubului?

Nu mai țin minte exact. Am făcut un scurtmetraj mai demult, o porcărie, apoi m-a sunat o tipă și m-a întrebat dacă vreau să fac asta și în liceu, probabil văzuse filmul. Eu am zis “Da” și am fost oarecum numit în funcție.

Despre ce era scurtmetrajul? Cred că a fost ceva bun acolo, a văzut ceva potențial.

Era un documentar despre drumurile de bicicletă din București. Eram pasionat de biciclete la vremea aia.

Ştiu că a fost o discuție în sensul ăsta, cu pistele care au luat foarte mulți bani.

Şi care nici nu sunt piste.

Da, pentru că au foarte multe obstacole. S-a și înființat o asociație, OPTAR, ai mers la ei pentru informații?

M-a contactat asociația bicicliștilor din București să fiu membru al lor. Bine, nu era foarte „profi” făcut documentarul.

Dar în ce consta? Pur și simplu ați mers pe pistele din București și ați filmat?

Nu, mai întai am oprit câțiva bicicliști și le-am luat interviuri, apoi am făcut și un fel de cursă, cineva a mers cu transportul în comun și eu pe bicicletă, ca să vedem cine ajunge mai repede. Era să intru într-un panou publicitar la Tineretului, drumul intra fix în panou lângă o stație de autobuz.

Revenind la filme, a fost cineva pe parcurs care să-ți spună că preocuparea cu filmele nu e o preocupare serioasă, sau „fă-te medic, avocat sau inginer”?

Daa, ai mei. Problema nu e neapărat că nu e serioasă, dar nu le place mediul ăsta.

Dar te-au încurajat totuși, nu?

Da, cât de cât. Adică nu m-au încurajat dar m-au susținut, dacă aveam un proiect mă ajutau tot timpul.

[smartslider3 slider=2]

Care a fost primul film cu care ai participat la un concurs?

Participat înseamnă că am și fost ales sau doar așa?

Nu știu. Care ți se pare mai relevant?

Cred că primul scurtmetraj mai serios a fost Ceasuri, filmat acum 3 ani, cu care m-am înscris la Let’s go digital, o parte a TIFF, dar și la Next și la Super. De-acolo a pornit totul, din momentul în care am filmat chestia asta. Am cunoscut o grămadă de lume mișto.

Apropo, mai există Super anul ăsta?

Nu știu, cred că da, parcă îl pregătea Luca.

Care e relația ta cu Luca?

Suntem prieteni. Când eram mici mergeam aproape în fiecare duminică la el. Ai mei îi sunt prieteni foarte buni, doar că faza asta de acum cu America și licee diferite a fost un obstacol.

Dar când ați fost în țară aţi colaborat?

Da, la TIFF când am facut atelierul de 12 zile, am făcut filme împreună, am scris, şi altele.

Cum îți explici faptul că și tu și Luca ați dobândit aceeași pasiune?

Da, e ciudat, nu știu…

Adică ați fost prieteni de mici, apoi v-ați separat și v-ați reîntâlnit cu o pasiune comună, o coincidență mișto, nu?

Da, cred că e coincidență.

Care a fost evoluția filmelor tale?

Să zicem că diferă amplorea, am mai făcut un film, Colind de Crăciun, pe care l-am înscris la un festival la Iași. Ideea era că am vrut să fac un film iarna și i l-am făcut cadou profesorului meu de mate din liceu, care era super dur.

De unde îți iei tu personajele, de unde iei actorii pentru filme?

Nu prea îmi place să lucrez cu actori adolescenți sau de vârsta mea. De exemplu Dan, unchiul meu, care joacă și în Ceasuri, are experiență destul de bună și chiar îmi place să lucrez cu el. Cei din domeniu, mai profesioniști, mai în vârstă decât mine, mă ajută să nu stau și să nu pierd timpul. Am făcut o dată și un proiect mic pentru școală, despre ecologie, un spot de 30 de secunde, la care am stat 3 zile din cauza neseriozității.

Deci Dan vă ajută să vă organizați la filmare.

Da, impune un anumit stil, cu el toată lumea e serioasă.

Te ajută și cu regia?

Nu, asta nu. E strict pe partea de actorie.

Şi pe alți actori de unde îi iei?

Depinde de fiecare situație. De exemplu în Colind de Crăciun voiam să joace Dan și cu o doamnă de la Teatrul din Craiova. Trebuia să filmez o clasă întreagă, 30 de copii, dar cu o noapte înainte a nins tare și s-a pus zăpadă pe autostradă și n-au putut să vină. Am fost supărat, strânsesem toți copiii ăia la școală, în vacanță, așa că am sunat o prietenă și i-am spus „Măi, nu găsesc actori”. Mi-a zis „Bine, îți găsesc eu imediat”. Fiica ei era actriță, făcuse și teatru, avea 26 de ani și se potrivea pentru rol. În locul lui Dan am găsit un prieten, medic, dar tot e altceva, pe un om mai în vârstă poți să-l modelezi într-un fel să pară ca actor.

Asta mă întrebam, cum reușești să te impui ca regizor cu actori mai în vârstă?

Îi înjur!

Pe bune?

Nu, le zic „Treci acolo să nu te bat!”. Glumesc. Sunt ei foarte drăguți și fac ce prostii vreau eu.

Şi iese bine.

Ei, cât de cât.

Cum ți-a venit ideea pentru Deasupra tuturor?

A fost o poveste foarte ciudată. Inițial am vrut să fac filmul ăsta ca scurtmetraj experimental, 2 minute. Am aplicat cu ideea asta la Youth Bank. Credeam că sunt specializați pe filme, dar nu prea sunt. M-au întrebat “Vreți să faceți un film? Şi care ar fi impactul asupra societății? Haideți că ne gândim, etc…”, dar până la urmă am abandonat planul.

Într-o zi m-a sunat Iacob, un prieten foarte bun de-al meu, tot regizor, ne-am cunoscut la TIFF, care mi-a zis că vrea să facem cel mai șmecher film făcut vreodată. I-am răspuns “Da, mă, bine, hai”, așa, peste picior, stiți. Avea de toate, echipament, chestii. Ne-am întâlnit la KFC Unirii, nu ne mai văzusem de mult timp. I-am arătat ce scrisesem, vreo 2 pagini pentru Deasupra tuturor și mi-a propus să îl dezvoltăm. Am lucrat cot la cot din martie până în iunie 2015, aproape săptămânal ne-am întâlnit. Cred că am schimbat povestea de 50 de ori. Ne-a ajutat faptul că Iacob o știa pe CEO-ul de la Castel Film.

Iacob e tot la UNATC?

E la facultate în Londra. El e cu chestii d-astea… exotice. Şi i-a spus „Da, aș vrea, dacă se poate, să ne dați ceva lumini ce aveți pe acolo aruncate”. Şi au zis „Vă dăm tot”. A dat cu una în alta, știi. După am luat oameni profi la filmare, la sunet… A fost chiar prima producție profesională pe care am avut-o.

În total, câți oameni ați avut la filmări?

Vreo 20. Nu e mult…

Şi unde ați găsit imaginile?

Imaginile? La UNATC, Vlad Cristian Pau, anul 2 acum, un om pe care îl știam, unul dintre cei mai profesioniști oameni. La fel și la sunet, i-am avut pe Alex Pintică și pe Radu Scorțescu. Ei doi sunt ca Pic și Poc, cum le ziceam și la filmare. Oriunde îi vezi, sunt amândoi, știi, unu’ e cu căștile în urechi și cu recorderul, altu’ e cu boom-ul.

Fain… să înțeleg că UNATC-ul ți-a deschis până la urmă oportunitatea asta să creezi?

Deci dacă vrei să faci un film la un UNATC, mai bine strângi tot, nu faci nimic și te duci acasă. N-ai ce să faci.


 

Eram ultra pregătit pentru filmare și, cred că, pe la 8 seara, a doua zi aveam filmare – la 7 dimineața trebuia să vină duba cu echipamentul – și mi-am dat seama de o chestie foarte mică, dar foarte importantă. N-aveam microfon. N-aveam echipament de sunet. Dă-i, sună-i pe toți..„Ce facem?” Am avut noroc că avea Iacob un prieten, Dan Iliuță, tot așa, un mare pasionat de cinematografie, îl știi?

Tibi?

Da, așa. Şi s-a dus Iacob la el la 12 noaptea: „Bă, dă microfonu’, că te bat!”, nu știu ce…

Cunoști foarte mulți oameni. Mă pierd printre numele pe care le dai.

A, nu, dacă vrei un Facebook adevărat, ia-l pe Iacob. Deci, oriunde mergi. El îți spune toate numele, e incredibil. Ce mă au oprit și muzica, acum? Muzica aia de call center…

Povestea inițială de la Deasupra Tuturor a avut același mesaj? Sau care crezi că este mesajul?

Păi, tocmai asta e, nu a avut niciun mesaj. Nu, mesajul… Ce mesaj avea? Zi-mi mesajul de la Birdman.

(râsete din partea lui Paul si Vlad M.)

Nu, nu fac un film că e un mesaj sau că vreau să transmit ceva. De exemplu, în Deasupra tuturor am avut doar o imagine în cap și, mă rog, aia de la sfârșit; și aia m-a facut să dezvolt toată chestia până la imaginea aia. Şi, aia e, dacă a ieșit un mesaj bine, dacă nu, nu.

Cine v-a ajutat ? Sau cum ai făcut rost de imaginea aia superbă?

Am scris la NASA că vrem să facem un film. Ne-au pus la dispoziție baza de date video. Apropo, am văzut că au lansat anul ăsta programul RED in space. Filmează cu RED și transmit din spațiu live pe niște site-uri. Bine, nu transmit 4K, pentru că nu pot. Ce înregistrează 4K este stocat în baza lor de date și am luat câteva filmări de acolo. Le-am promis că îi vom menționa la sfârșit și ne-au dat ce să scriem.

În legatură cu cei de la Castel Film. Ce condiții a mai avut parteneriatul ăsta?

Nimic, doar să scriem la sfârșit că echipamentul a fost asigurat de Castel Film. Păi dacă nu era Iacob să avem legătura asta, că el făcuse internship-ul la ei, și păstrase conexiunea, nu aveam echipamentul. Nu poți să mergi pur și simplu la ei să le spui „Bună ziua, un echipament de filmare, vă rog”.

Te uiți la seriale?

M-am uitat la Stargate, Breaking Bad.

Doar atât?

Two and a half men. Mă relaxa după filmele tari. Era ca vata aia, știi, pe care o pui după ce îți ia sânge. Fii atent, când dai BAC-ul, cinci zile la rând și ajungi acasă și tragi o manea serioasă, cu mai mulți acasă, noaptea pe la 12, te înjură toți. Voi nu simțiți uneori nevoia să vă retardați?

Cum adică? Brusc?

Da, brusc.

Noi nu prea considerăm că nu suntem retardați, așa că nu trebuie să simțim nevoia asta.

Nu știu, eu uneori am nevoia asta. De exemplu, acum câteva zile, am stat 12 ore la facultate. Deci simțeam că nu mai puteam, că trebuie să mă retardez, că trebuie să merg cu BMW-ul și să scuip semințe pe geam.

Exact… Eram odată în mașină și simțeam că nu mai pot, așa că deschid geamu’, văd o tipă pe partea dreaptă și încep să latru la ea. Am dezvăluit prea mult. Sau cu un prieten care are mașina cu trapă. Mamă, ieși pe trapă, ca maneliștii ăia și începi să țipi la băbuțe d-alea cu sacoșă.

Chiar îmi place de voi, așa sunt și eu!

Şi erau 2 tipi pe centura Bucureștiului. Mai eram cu una în mașină, am ieșit amândoi pe geam și am țipat cât de tare am putut, iar ăia s-au speriat atât de tare încât au sărit unul în brațele altuia.

Am și eu un prieten cu care efectiv mi-e rușine să ies pe stradă. Şi vorbește super tare, de exemplu „Bă și mi-a dat ăla o mașină și e mare de tot, mare de tot, uite cât doamna asta de aici”. Sau vede un tip cu ochelari de soare și zice „O, suntem șmecheri azi, ne punem ochelari”. Deci mi-era rușine să merg cu el. Sau trece o tipă pe stradă și el face *kiss sound*.

Ai un loc din care îți iei inspiraţia?

Îmi plac filmele pe care știu că nu le voi putea face niciodată, filme ale căror idei știu că nu mi-ar veni niciodată. Regizori gen Fellini, Lars von Trier și Cristian Nemescu mă inspiră.

Care e filmul tău favorit de von Trier?

Oscilez între Dancer in the dark și Melancholia, dar aș zice Melancholia.

Ai văzut toată trilogia, presupun.

Da, da, da. A trebuit să și învăț pentru examen.

Cum ți se pare ce faci la UNATC?

Avem materia scenaristică, favorita mea, un atelier de forme și structuri, unde învățăm cum să facem o compoziție și istoria filmului universal. Acolo chiar vezi filme peste care nu aș fi dat. Uite, de exemplu, Cabiria de Giovanni Pastrone din 1914, un film care îmi place super mult, deci sunt filme din astea, chiar de la început, din perioada dinozaurilor. În rest, mi se pare o chestie care te înapoiază.

Mă gândeam, după ce am văzut Deasupra tututor

Poți să zici „mizeria” aia.

Mizeria aia superbă, nu pot spune mizerie, îmi pare rău. Există unele persoane, foarte puține, cu care chiar îți vine să vorbești cu „dumneavoastră”. M-am gândit, în special de la primele scene, că te-ai putea plasa foarte ușor în generația asta nouă de regizori, știi, cu După dealuri, cu Filantropica. În generația asta care, cum să zic, vorbește în filmele ei despre post-comunism, spre exemplu Poziția Copilului.

Crezi că te raportezi, în orice fel, la tendința asta care se întrezărește acum în România?

Hmm… nu prea e filmat în „stil românesc”, așa în stilul super subiectiv. Sunt destul de lucrate cadrele, dar încerc să mă raportez cât mai mult. Dacă știi cadrul ăla din bucătărie, de 3 minute și ceva, mi s-ar fi părut că ar fi fost mai bine să îl lași netăiat, să fie mai naturală discuția. Oricum, eu îi apreciez pe toți cei care fac film, mai ales în România. Căci până acum au fost doar ghene, doar mizerii. Valul ăsta nou a venit ca un protest. Chiar și așa, filme proaste se fac în continuare. De exemplu, de noul decan de la facultatea mea, Ovidiu Georgescu, se zice că e regizor. A facut un film, Ultimul Zburător, ceva super fantasy, cu mitul zburătorului. Mai există, din păcate, și genul ăsta de regizori, care fac filme nu pentru artă, ci pentru a-și consolida poziția.

(Bitul liber vă încurajează sa vă uitați la trailerul filmului. Adică să apăsați mai sus.) (:

Te-ai gândit vreodată să faci un film fără scenariu?

Mie îmi place să concentrez totul pe hârtie, să fie scenariu de 500 de pagini, să fie scris tot, până la „Mă duc la baie”. Deci eu cu Iacob am avut 2 zile să filmăm tot.

Unde merge cinematografia noastră? Unde mergi tu?

Cinematografia la noi merge bine dacă vrei să faci artă, prost dacă vrei să faci bani.

Bine dacă vrei să faci artă?!

Mhm, deci asta înseamnă că merge bine. Ar trebui să se facă artă, nu bani, nu? Că banii se fac la Hollywood. Acolo dacă vrei să faci un film, faci bani și dacă vrei să faci bani, faci un film.

Victor, vrem să-ți propunem să fii președintele onorific al secțiunii de film a revistei noastre. Ce spui?

Aoleeeu, nu, nu…

Vrei să-ți găsim un pseudonim?

Terente. Președintele onorific se simte onorat.

Un film de:

Paul Dogioiu și Vlad Marchidanu

Au interpretat:

Victor Cioabă, Paul Dogioiu, Vlad Marchidanu și râșnița de cafea

Sunet:

Raluca Teodorescu, Andrei Clicinschi și Marco Azarmaneche

Paul Dogioiu

Paul Dogioiu

"Freedom's just another word for nothing left to lose"

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co