Doar o foaie spulberată

Ceva îmi străpunge visul veget ca o săgeată din lemn de cireş. Simţurile îmi sunt cutremurate şi mă simt vulnerabil, îngheţ preţ de o secundă şi mă uit spre larg ca şi cum nimicul, în esenţă, s-ar metamorfoza într-o gogoaşă albicioasă cu suflet. E un simplu gândac alunecând pe umărul meu insensibil. O vietate pe care noi oamenii o considerăm fără conştiinţă, dar care, totuşi, este mai plină de viaţă decât oricare dintre noi.

Îmi continui astfel călătoria prin praf şi metal, în chintesenţa gândirii. Las deoparte tot ce ştiu şi îmi creez propriile principii, o altă realitate ce ia naştere sub forme din ce în ce mai evoluate, contrar ştiinţei, odată cu aşternerea pe o simplă foaie de un alb murdar, găsită prin subsolurile casei unui bătrân ursuz, printre şevalete ce altminteri aveau de spus o poveste şi tablouri emoţionate de prezenţa unor şobolani pierduţi printre ziduri alterate de vânt, a scrumului de ţigară, dintre cele mai ieftine, şi a cernelii mele negre, aparent simbolizând cuvinte ce vor avea continuitate abia când cineva se va regăsi în sensul lor. Prefer să citesc şi să mă inspir din operele lui Baudelaire sau Arghezi, ca un somon de Alaska înotând împotriva curentului râului, preferând să mă afund în tainele esteticii urâtului, să descopăr totunitarul creat de abstract şi concret, decat să îmi pun o mască şi, cu un aer de lord englez îngâmfat, îmbrăţişând snobismul ca pe un mod de viaţă, să prezint dezastrul înfiorător, cu ajutorul unor simple metafore, ca pe o cheie către ideal, ideal ce trebuie împărtăşit de fiecare. Ca un artist blamat, nu aştept ca cineva să vină şi să aprecieze, nu accept limite sau reguli. De altfel, termenul este destul de vag, pare că te pregăteşte pentru un drum sigur spre, ceea ce comuniştii din est, înrudiţi prin scopuri şi dorinţe vinovate cu fasciştii şi alte ,,creaţii” moderniste, preferă să spună ,,trecere în nefiinţă”.

Vântul se înteţeşte, si încep să cedez în faţa suflării sale violente ce îmi spulberă urechile. Simt şi resimt frigul, ajungând să îmi curgă prin vene, ademenindu-mă, parcă, să mă întorc împotriva naturii mele. Mă cuprinde un tremur profund, poate pentru că port un palton necăptuşit; evident nu-mi permit să am şi eu unul precum al celor care trec pe lângă mine, îndreptându-se spre locul pe care ei preferă să îl numească ,,acasă” , cuvânt relativ, intrat în reflexul limbajului modern, acesta pierzându-şi de mult conotaţia sa sentimentală. Eu nu am un astfel de ,,acasă”, şi, în ciuda faptului că am fost şi eu la rându-mi copil, am rămas cu nimic. Dar cu acest nimic, eu am, însă, totul. Mă ridic, încercând pe cât posibil să nu deranjez pescăruşii de lângă mine, care poartă o luptă ce se va lăsa cu sânge şi speranţe anihilate reciproc, totul pentru o bucată de pâine franţuzească aruncată de un domn respectabil, dintr-un trabant cel puţin la fel de respectabil ca dânsul, cumpărat, probabil, din dragostea congenitală a contemporanilor mei de a îşi arăta opulenţa şi puterea socială. În stadiul meu, percepţia mea asupra realităţii dintr-o perspectivă obiectivă este foarte uşor înţeleasă drept o dovadă vertiginoasă a nevoii împărţirii sociale. Sociale. Un cuvânt greu..

Drumul meu, totuşi, abia începe. Mă îndrept către adăpostul meu, subsolul prăfuit, din celălalt capăt al oraşului, cu mintea scăldându-mi-se într-un sistem de fluxuri şi refluxuri, impresii tăinuite despre imaginea asupra căreia îmi sorb privirea. Oameni de fel şi chip îşi duc la bun sfârşit rutina lor zilnică, minţindu-se pe ei înşişi că neaşteptatul nu va mai fi aşteptat mult, că un fulger demonic îşi va face apariţia şi, într-un final, normalul va deveni unic, iremediabil. Dar nimic nu se întamplă, astfel încât ei răman aceleaşi persoane neputincioase, la voia naturii terestre şi a mişcărilor cosmice. E dificil..E dificil să accepţi că unele lucruri necesită răbdare pentru a putea fi înţelese, precum existenţa noastră, aceasta fiind de fapt o luptă cu propriul orgoliu.

Ajungând în cămăruţa mea, acoperită ca mărul ras de foaia unei plăcinte, mă înghesui într-un colţ, ghemuit, pentru a mă încălzi, şi scot din buzunarul stâng al paltonului meu ponosit, o bucată de corn cu dulceaţă de prune oferit de o bătrană din apropierea portului, ce hrăneşte în fiecare zi porumbeii din parc, ca pe proprii nepoţi. Pe jumătate mort sau adormit, nu ştiu nici eu, mă întreb : ,,cine suntem noi, oare, cine suntem…”.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co