Boyhood — Doișpe ani trecut-au. O recenzie

Vorbind sincer, m-am cam săturat de Hollywood în ultima perioadă, chiar eram sătul de tot ceea ce înseamnă producţii cu buget mare, până m-a lovit asta, un film făcut în doişpe ani. Ideea e interesantă, nu o mai văzusem abordată până acum, deşi la o mai atentă cercetare am putut observa că anumite filme, mai puţin cunoscute de generaţia noastră, au fost filmate pe o perioada îndelungată de timp (Lake of Fire, un documentar filmat în 16 ani, finanţat în totalitate de către regizor; Coffee and Cigarettes, filmat pe o perioadă de 18 ani). Pentru o bună parte din noi însă, dacă nu pentru toţi, Boyhood va rămâne filmul despre care vom vorbi miraţi, ne vom lăuda cu el, de parcă ar fi al nostru, şi vom spune că „asta da muncă şi răbdare, să faci un film în 12 ani.”boyhood-q&A01rv1

Primul sărut, prima revistă pentru adulţi pe care ne uitam când părinţii nu erau acasă, prima ţigară fumată, precum şi prima beţie, într-un cuvânt: evoluţie, despre asta este filmul, nimic mai mult. Ne este prezentat doar procesul prin care trece un băieţel, iniţial având 7-8 ani, care la final va ajunge să fie proaspăt adsolvent de liceu şi să intre pe băncile facultăţii. Dar ce e aşa special la el, de ce ar trebui să mă uit două ore juma’ la asta, când mai simplu îmi trăiesc viaţă? E o întrebare ce merită pusă, însă după ce am văzut filmul, m-am dus în baie, am lăsat lumina puţin aprinsă, linişte completă, m-am sprijinit de chiuvetă şi m-am privit îndelung. Îmi vedeam pletele, părul lung pe care mama mi-l tot tundea acum o perioadă de timp, îmi vedeam firele mici şi blonde, printre care mai erau şi unele negre, de par din barbă, îmi vedeam faţa schimbată, aveam şaişpe ani… Cum au trecut anii, ai mei aveau dreptate, anii trec, nu stă nimeni pe loc, nu te aşteaptă astăzi timpul, nici mâine nu o va face, trebuie doar tu să fii cu puţină minte şi să ştii cum să-l foloseşti.

Revenind la subiect, în centrul atenţiei stă Mason, un băieţel simplu, puţin timid la început, însă aflat în război continuu cu sora lui mai mare (cei care au fraţi mai mari pot confirma acele lupte ale copilărie) şi care va fi marcat de schimbarea locuinţelor, precum şi a taţilor — căci mama lui se va recăsători de câteva ori pe parcursul acestui film (formularea este mult prea vagă, nu pot spune cu siguranţă dacă se recăsătoreşte oficial, însă se mută alături de diferiţi bărbaţi), prima dată stand alături de un profesor de la facultatea la care era înscrisă, iar apoi lângă un poliţist. Am putea spune că e o scenă ruptă dintr-un cartier românesc, unde o mamă cu doi copii, abandonată de tatăl biologic, motivul nu-l ştim, se înscrie la facultate pentru a-şi face un viitor mai bun. Se mută cu altul, copiii sunt abuzaţi, femeia pleacă, se mută şi tot aşa, îşi termină facultatea, ia diploma, brusc are un salariu mai mare şi face ceea ce-i place, iar copiii sunt pe pragul de a părăsi casă părintească pentru a împărţi o cameră de cămin.

Despre actori, oh, sunt multe de spus. La început nu-l ştiam pe niciunul, habar nu aveam cine este Ellar Coltrane (ăsta-i Mason) sau Patricia Arquette (mama lui Mason), însă la finalul filmului mi-am dat seama cine sunt ei cu adevărat şi de ce sunt ei capabili. Pe Ellar îl văd doar în roluri de maximă importanţă, însă interpretând personalităţi banale, nu mi-l pot imagina interpretându-l pe Joker, în modul în care Heath Leadger l-a făcut. Eu îl văd jucând un puştan, un şmecheraş de liceu care fumează prin băi şi ţine un jurnal, ceva banal, mă tot repet. Cred că ar putea juca personajul principal din cartea lui Knausgard, un băiat banal care-şi prezintă viaţa, arătând lumii cum este de fapt viaţa de adolescent a zilelor noastre — nu atât de roz cum unii o promovează, nu cu ieşiri cu fete la cofetărie, ci în schimb la bere, unde bubuie muzica rock (am generalizat lucrurile, însă cam asta am observat prin jur, evident existând şi excepţii). Trecând la mama lui Mason, oh, nu ştiu cum voi reacţiona când o voi vedea într-un alt film jucând. Cred că mamă o voi vedea tot timpul, nu mi-o pot imagina poliţistă, bucătăreasă sau altceva, o văd doar o mamă care vrea binele pentru copiii ei; o persoană de care ai vrea să te ataşezi şi o faci treptat, însă ajungi în acea perioada a adolescenţei când ceea ce-ţi spune ea ţi se pare eronat, lipsit de sens şi mai bine acţionezi după capul tău.

Într-un cuvânt, filmul? Emoționant. Sunt băiat, da, era să plâng la final, da. De ce? Pentru că realizezi cum au trecut anii pe lângă tine, realizezi cum ți-ai dat ani din viață pe jocuri video și cum în anumite situații ar fi trebuit să procedezi altfel. Realizezi că mai bine îți făceai curaj și o invitai în oraș decât să stai pe scaun, că mai bine te duceai și tu la munte cu colegii tăi și nu stăteai blocat în fața unui ecran împușcând soldați virtuali. Insă fiecare își trăiește viața cum dorește, nu sunt eu să dictez fiecăruia ce să facă, eu doar doresc să scriu, să-mi expun gândurile pe hârtie, iar poate cineva va urma ce zic eu aici.

Ți-l recomand, du-te și uită-te la el, eu aș scrie aici tot ce se întâmplă, dar ce farmec ar avea? Doar atâta îți zic, doișpe ani au trecut pe lângă mine, puteam face mai multe, însă nu am făcut…

Vizionare plăcută!

Radu Stochița

Radu Stochița

Adesea vorbesc mult, da, chiar îmi place să vorbesc și să gesticulez. Despre mine nu pot spun prea multe, nu ies cu multe din sfera comunului, poate, voi, cei care citiți descrierea asta, mă veți considera un actor pur al banalului. Eh.. Sunt pasionat de literatură, devorez o carte când o prind, îmi place mult Kafka, am citit și Dostoievski, Tolstoi, Knausgard, Rebreanu etc. Realism și suprarealism, cam asta citesc, dar mă mai duc și spre romantism câteodată. A, da, sunt cinefil, iubesc filmele.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co