Refugiul — „Dumnezeu e ce simțim când suntem împreună”

Pe cine mai scoate din casă o piesă de teatru la 36 de grade. În pantaloni lungi. În București, asta se-anunță vreme de aer condiționat și vin și iarbă pe la un 9-10. Totuși, se mai găsesc nebuni, dar lângă Odeon e și o fântână în care, în imaginația mea, s-au aruncat deja toți câinii sechestrați în apartamentele lumii, așa că nebunia devine mai plauzibilă.

Intru în sală, „virgin”. N-am mai fost de mult la teatru, și niciodată la un SF. Mă mir că pe noi ne ține să punem în scenă un SF și vin mai mult decât rudele actorilor, la invitație. Am ajuns aici târziu — premiera spectacolului a fost pe 22 mai — așa că nu am ce comenta despre lojele care ne privesc intimidant cu goliciune. Suntem încet și neinvaziv introduși în atmosfera de futurism cu o muzică „de cutii de oțel lovite cu delicatețe cu lingura”, pe un ritm leneș. Ni se desfășoară în fața ochilor o piesă surprinzător de captivantă. În următoarea oră și jumătate, privitorii sunt absorbiți de o dramă care filtrează cu, dacă nu chiar încearcă să răspundă la, întrebări care vor deveni tot mai presante pe măsură ce asistăm îmbătați de confort (și, în același timp, poate șocați) la dezvoltarea exponențială a tehnologiei.

© Andrei Runcanu
© Andrei Runcanu

Un pic de justificare — De ce să vedem o piesă despre realitatea virtuală? Nu trăim deja în ea?

Thrillerul sci-fi pleacă de la premisa că experiența conștiinței umane va putea fi pe deplin transpusă în mediu virtual, sub formă de software — știți probabil deja ce zic, de când Matrix a devenit un blockbuster. Asupra acestei premise nu se pot face decât speculații — e adevărat, destul de fondate. Încă din 2003, un Nick Bostrom ne arăta într-o lucrare de-a sa, ajunsă celebră, că simularea este teoretic perfect posibilă. Filosoful apreciază că gândirea umană necesită aproximativ 1016-1017 operații per secundă, ordin de magnitudine suficient de mare încât să nu fie nevoie să luăm în calcul și costul simulării mediului. Autorul trimite apoi către un design teoretic al unui computer „de mărimea unui cub de zahăr, care ar putea efectua 1021 operații/s”, sau către unul „de mărimea unei planete, care suportă 1042 operații/s”.

Dincolo de posibilitatea teoretică a simulării, sunt voci care spun că ne apropiem foarte rapid de ea, în mod real. Apropierea se bazează pe faptul că puterea de procesare computerizată (per secundă, unitate de spațiu, per dolar, per produsul lor sau ce mai vreți voi) a crescut urmărind aproape la perfecție o curbă exponențială, de la primele computere pe bază electromecanică până la bestiile din prezent, care scuipă în 2 zile dovezi matematice de 200 TB. Tehnologia evoluează exponențial și ne va lua prin surprindere pe toți, dacă nu o face deja, odată ce atinge „genunchiul” curbei exponențiale a dezvoltării. Doar puneți-vă întrebarea: cine mai înțelege, măcar la nivel conceptual, principiile fizice de funcționare ale smartphone-urilor? Gândirea umană anticipează viitorul în manieră liniară și se așteaptă ca progresul să fie construit, pe termen lung, cu uneltele care stau la dispoziție în prezent, și de aceea nu poate cuprinde dimensiunea reală a torentului pe care ne lăsăm cu toții purtați. Un Ray Kurzweil alături de echipa sa ne arată nu numai toate acestea, ci și că în viitorul foarte apropiat (ca. 2030) vom fi spart cheia gândirii umane și o vom fi reprodus, computerizat.

Ajunși aproape de limita proprietăților fizice ale tranzistorilor pe bază de siliciu, asistăm chiar acum la o vorace schimbare de direcție a cercetării înspre găsirea sau perfecționarea unor noi medii hardware de computerizare. În plus, quantum computingul nu e departe de a-și face simțită prezența, deși domeniul este unul în care se întâmplă încă multe și surprinzătoare (precum această reușită experimentală de acum o săptămână).

© Andrei Runcanu
© Andrei Runcanu

În aceste condiții, nu prea mai e vreun dubiu că simularea gândirii umane va deveni o realitate, indiferent cât de mult ne înspăimântă sau ne fascinează asta. Odată cu ea, e de presupus că scenarii întocmai precum cele din Matrix — în care creierul e conectat la aparate și nu poate face diferența între realitatea virtuală și cea „reală”, decât dacă știe cu certitudine că se află într-una sau în cealaltă sau dacă ele diferă prin voința programatorului realității virtuale — nu vor fi nici ele departe. Și-asta pentru că, odată înțeles pe deplin creierul uman, va fi doar o problemă de inginerie să fie stimulat și să-i fie citită activitatea astfel încât să nu poată distinge între stimulii reali și cei virtuali, veniți direct la nivelul sinapselor neuronale — cel mai probabil, prin nanoboți.

Gata, nu vă mai plictisesc cu chestiunile teoretice, deși recunosc că așa m-am simțit și eu prima treime din spectacol. Piesa ne introduce abrupt într-un dialog mai mult țipat decât gândit, între un agent misterios al unei și mai misterioase organizații de investigare a Infer-ului (detectivul Morris, interpretat de Nicoleta Lefter) și ceea ce pare un chiabur revoltat că i se încalcă drepturile, îmbrăcat cu prea multă nostalgie față de America pre-lincolniană (dl. Sims – Mugur Arvunescu). În încercarea de autenticitate, spectacolul amintește de un film polițienesc, de duzină, în care lipsește decorul necesar imersiunii. Schimburile de replici sunt și ele excesiv de patetice. De câteva ori, cuvintele detectivului Morris amintesc de un balon care se umflă amenințător, pentru a exploda cu un poc discret, într-o încurcătură de limbă în torentul umflat artificial al vorbelor. Un continuu torent de replici care se întrec în testosteron și distrug autenticitatea, în încercarea disperată de a simula pasiunea. Momentele în care dl. Sims compară realitatea virtuală cu cea din era îndepărtată, când internetul era încă așa cum îl știm acum, debordează de falsă epifanie mistică.

© Andrei Runcanu© Andrei Runcanu

Totuși, scenica și felul în care scapă din când în când câte un detaliu despre misteriosul Refugiu deținut de dl. Sims mă țin în priză, într-o combinație de penibil și interes. Ermeticul metalic dat de oglinzile de pe scenă și lumina gri mă scufundă într-o lume decăzută ireversibil, lumea dintr-un viitor îndepărtat, în care, așa cum urmează să aflu, fizicul nu își mai găsește locul și din ce în ce mai mulți aleg să devină spectre — corpuri conectate la aparate de menținere a vieții, care trăiesc exclusiv în realitatea virtuală. E o lume în care aerul e probabil irespirabil. Protagonistul se distinge în fața protejatei lui prin faptul că are plantat în curte unul dintre puținii plopi rămași pe planetă.

De când ni se permite accesul în Refugiu, spectacolul începe să captiveze de-a dreptul, poate (și) prin inautenticitatea de la început, care potențează neautenticitatea reală a spațiului virtual al Refugiului. Muzica, într-o notă de nostalgie și calm, alături de jocul vibrant de lumini pe oglinzile care constituie întreg decorul creează o atmosferă victoriană autentică, deopotrivă gândită de privitor ca fiind o simulare, în fiecare moment.

Dansul clasic, costumele victoriene, apariția unui copil în peisaj, Iris (Sandra Ducuță), protejata domnului Sims și naturala schimbare a dinamicii replicilor, toate fac tranziția de la o desfășurare a dialogului seacă și o acțiune în care personajele nu au dimensiune. Spectacolul devine drama unor personaje foarte vii, toate având atât o fațetă reală, cât și una în mediul virtual. Clasicul „joc de roluri și măști” (iertați exprimarea de bac) devine aici o ingenioasă exploatare a tendinței naturale a oricăruia de a găsi corespondent între personajele din lumea reală și cele din cea virtuală. Existența a două planuri temporale, pe care n-o conștientizez decât la final, adaugă substanță și firului narativ.

Problema etică pe care o ridică spectacolul e una dură, care merită atenție: satisfacerea tuturor dorințelor în spațiu virtual, fără consecințe. Refugiul este construit pentru pedofilie. Proba toporului, la care sunt supuși toți oaspeții acestuia — până la apariția carismaticului domn Woodnut (Ionuț Grama) — anulează moartea în acest spațiu și face posibil orice.

© Andrei Runcanu
© Andrei Runcanu

„Domnișoară, spune-mi, n-ai futut niciodată un elf?!”, dacă sunteți dispuși să treceți peste obscenitate (care, vă asigur, nu e gratuită), e o fațadă pentru „Ce faci când poți fute un elf, și nu numai o dată, ci iar, și iar, și iar, ad infinitum? Sau orice altceva vrei.”. Într-adevăr, ce urmă de iluzie de sens mai poate păstra orice acțiune, când individul devine Dumnezeu (în Refugiu)? De aceea, Papa impune reguli și limitări, de la cuvinte interzise la înfățișări fixe și ancorate, la fel ca în lumea reală, într-un corp care nu poate fi schimbat. Obligând vizitatorii să omoare copiii pe care îi iubesc și cu care-au făcut sex, ca să-i vadă cum renasc în fața ochilor lor, Papa menține ființa umană în nevoia sa permanentă de limitare și de sens. Sens care n-ar mai exista, dacă omul ar fi cu adevărat Dumnezeu.
Regizorul subliniază foarte bine că opera sa nu încurajează legitimizarea pedofiliei, când varianta reală a lui Papa debordează în patetism și ne face conștienți că, de nu și-ar satisface dorințele în spațiu virtual, unde în spatele copiilor stau adulți, le-ar da curs în lumea fizică. Sau, de s-ar abține, ar fi nefericit toată viața. De aici apar întrebări care se adresează atât prezentului, cât și viitorului. Ce vină are individul pentru pasiunile și nevoile sale instinctive, cărora nu poate decât să le dea curs sau să le lase să-l mistuie și să-i rumege lent conștiința? Deși răspunsul e evident și de bun simț, se pare că (cel puțin) două milioane de români trăiesc undeva într-o lume a inteligenței transcendente, în care ceea ce aparține de domeniul evidenței sau al bunului simț este, bineînțeles, de prisos, după cum au dovedit-o în martiele anului ăsta. În cazul în care, în viitor, anumite dorințe (precum pedofilia, crima, violul etc.) ar putea fi satisfăcute fără să se încalce drepturile altora — printr-o simulare virtuală — ar mai fi moral să stăm în calea presupusei fericiri a oamenilor? Dacă se poate sau nu răspunde prompt nevoii prin simulare computerizată, iarăși rămâne de gândit, în lumina acelui ceva care face existența umană simultan paradis și infern — autoreferențialitatea.

Nota acordată
  • 8
The Good

Imersiune în lumea piesei

Decor minimalist și număr mic de personaje

Ridică întrebări controversate

Instigă la gândire

Narațiunea răsplătește, dacă e urmărită până la final

The Bad

Dialog de multe ori supraemfatic

Acțiune statică la început

8
Paul Dogioiu

Paul Dogioiu

"Freedom's just another word for nothing left to lose"

1 Comment
  1. …,,problema filosofică”, moralitate, „fericire”, virtualitate fără responsabilitate? Probabil într-un viitor „virtual” va pricepe chiar și autorul ,,cronicii” câte ceva din ce perorează acum. Bine, metoda aceasta de aiurire a celuilalt cu aburii unei ,,elevate” culturi nu e nouă, există și în zilele noastre mari profesori de ,,probleme filosofice” care o folosesc cu succes. Temele despre care spune autorul țin de etica aplicată într-o oarecare măsură , dar interpretarea arată mai degrabă cât de „filosof” este domnia-sa, și nu cât de valoros e spectacolul prezentat. Dăți-mi voie să mă îndoiesc de prima parte. Dar într-un mediu ,virtual” poți fi și „filosof”, după cum personajul descris aici înțeleg că poate fi ,,pedofil”. Ce vină are individul dacă s-a născut cu nevoia inocentă de a vorbi despre ce nu știe, alături de alte abisale nevoi?
    „Martiele anului ăstă”-ce frumos!…Dumnezeu?… E și,,libertatea” pe aici? Nu,nu e. O fi refugiul? Păi…nu-i bun ghiveciul fără Sartre, Camus, Freud și de toate, dacă ne apucarăm de filosofat. Va crede lumea că n-ați auzit de subconștient, situație-limită, destin, hybris, catharsis, defulare și din astea,cu s-ar zice-n martiele anului ăsta…. Totuși, merge și-așa. E minunat că aveți posibilitatea de a vă exprima oricum! E minunat că un redactor minunat mi-a recomandat ,,cronica”(?!). Iată, am citit, cum am promis. Concluzia: timpul meu nu e „virtual”și, autoreferențial vorbind, nu mai vreau să-l ocup cu struțocămile cronico-eseistico-moralizator-epico–interogativ-persuasive. Chiar minunat ar fi să evităm „cultura exterioară pentru barbari interiori”(N). E mai greu, nu mai suntem așa „deștepți”, dar e un pic mai bine, ia încercați!
    Felicitări autorului, oricum!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co